Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici) (n. 15 ianuarie 1850, Botoșani - d. 15 iunie 1889, București) a fost un poet,prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.
În aceste timpuri în care viteza rezolvării unor probleme ne frământă tot mai mult, se cuvine să ne oprim, pentru câteva momente, la crucea marelui nostru poet Mihai Eminescu să-i cinstim personalitatea prin rugăciune, evocare şi nu în ultimul rând prin citirea poeziilor. Iată câteva:
RUGĂCIUNE
Crăiasa alegându-te
Îngenunchem rugându-te,
Înalta-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire
Şi zid de mântuire,
Privirea-ţi adorată
Asupra-ne coboară,
O, maică prea curată
Şi pururea fecioară,
Marie!
Noi, ce din mila sfântului
Umbră facem pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regina peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumina dulce clară,
O, maică prea curată
Şi pururea Fecioara,
Marie!
REVEDERE
Codrule, codruţule,
Ce mai faci, drăguţule,
Că de când nu ne-am văzut
Multă vreme a trecut
Şi de când m-am depărtat,
Multă lume am îmblat.
Iar, eu fac ce fac de mult,
Iarna viscolu-l ascult,
Crengile-mi rupându-le,
Apele-astupându-le,
Troienind cărările
Şi gonind cântările;
Şi mai fac ce fac de mult,
Vara doina mi-o ascult
Pe cărarea spre izvor
Ce le-am dat-o tuturor,
Împlându-şi cofeile,
Mi-o cânta femeile.
Codrule cu râuri line,
Vreme trece, vreme vine,
Tu din tânar precum eşti
Tot mereu întinereşti.
Ce mi-i vremea, când de veacuri
Stele-mi scânteie pe lacuri,
Că de-i vremea rea sau bună,
Vântu-mi bate, frunza-mi sună;
Si de-i vremea bună, rea,
Mie-mi curge Dunărea.
Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor,
Iar noi locului ne ţinem,
Cum am fost aşa rămânem:
Marea şi cu râurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna şi cu soarele,
Codrul cu izvoarele.
(1879, 1 octombrie)
GLOSSA
Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi si nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.
Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta sa le asculte?...
Tu aşază-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.
Nici încline a ei limbă
Recea cumpăna-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Purtând masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.
Privitor ca la teatru
Tu în lume sa te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colt petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rau şi ce e bine.
Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două fete,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie sa le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.
Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i vesela şi tristă;
Alte măţti, aceeaţi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amagit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.
Nu spera când vezi mişeii
La izbânda facând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teama n-ai, căta-vor iaraşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val, ca valul trece.
Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeste în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.
De te-ating, sa feri în laturi,
De hulesc, sa taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Daca ştii a lor măsură;
Zica toţi ce vor să zică,
Treaca-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimica,
Tu rămâi la toate rece.
Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă:
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.
(1883, decembrie)
d.i.
