”De poți crede toate sunt cu putință celui ce crede”
Ținând cont de împrejurările pe care le trăim în aceste timpuri, aș dori să vă comunic, prin această cale, doar câteva rânduri care fac referire la Evanghelia care se va citi mâine în Duminica a 4 a a Postului Mare. Este vorba despre un om care era îndrăcit și care a fost vindecat de Mântuitorul Iisus Hristos. E important să observăm faptul că, nici ucenicii lui Iisus și nici măcar tatăl fiului lunatic nu arată credință suficient de puternică pentru vindecarea fiului bolnav. Ei demonstrează o credință, dar una incompletă. Pe scurt, un om cu un fiu bolnav de un duh mut, care-l scutura, scrâșnind din dinți, am spune noi astăzi o boală asemănătoare epilepsiei, vine în fața Mântuitorului pentru a-i cere vindecarea. A încercat înainte de aceasta sprijin în vindecare la ucenicii Mântuitorului, dar aceștia nu au reușit să-l vindece. Cert este faptul că, era un tată foarte afectat de boala fiului său și căutând pe la toți doctorii sănătatea fiului a trecut și pe la Mântuitorul zicându-I: ”De poți face ceva ajută-ne, fie-Ți milă de noi!”, iar Iisus îi răspunde: ”De poți crede toate sunt cu putință celui ce crede!” Când mustrarea lui Iisus este percepută de tatăl fiului bolnav ca un reproș, pentru credința sa slabă acesta, adică tatăl, se pune în starea de căință, de părere de rău și de smerenie, iar apoi răspunde cu lacrimi: ”Cred Doamne! Ajută-mi necredinței mele”. Din acest răspuns al tatălui observăm dorința și efortul tatălui de a crede mai puternic, dar și smerita recunoaștere a puținei lui credințe, pe care o numește ”necredința mea”. Iisus Hristos întărește credința tatălui și apoi vindecă pe fiul suferind și tot El spune în continuare că, această credință a noastră se întărește prin post și rugăciune. Mai ales în aceste vremuri, se cuvine ca fiecare dintre noi, să nu demonstrăm o credință incompletă, slabă, ușoară, ci una puternică. Această credință devine puternică prin post și rugăciune, care acum se împlinește de fiecare în cămăruța lui și se cere a fi mai insistentă. Această rugăciune poate fi alcătuită dintr-un Paraclis al Maicii Domnului, Canoanele de Pocăință din Ceaslov sau de un psalm drag nouă, de citit și chiar câte o catismă sau două din Psaltire. Când postim și ne rugăm ne așezăm în starea de smerenie, nu mai contăm pe ajutorul nostru, ci pe sprijinul Lui Dumnezeu. Este un timp în care credem că, Dumnezeu ne oprește, să mai avem timp pentru noi, pentru sufletul nostru, să ne vedem unii cu alții și să înțelegem rostul acestei vieți care nu este doar viteză. ”…. ne vom reseta și reforma…”, cum îmi scria o tânără, credem noi că ne vom schimba și în bine și vom înțelege mai clar și responsabil menirea noastră pe acest pământ. Duminica a 4 a postului mare se numește și duminica Sfântului Ioan Scăraru pentru că acest mare trăitor a scris o carte deosebită pe care a intitulat-o Scara Virtuților, prin care ne arată cum oamenii, prin lepădarea de patimi și prin dobândirea virtuților, urcă duhovnicește, în sufletul lor, spre învierea sufletului și întâlnirea cu Hristos, dobândind raiul sau paradisul. Vă doresc tot binele, vă pomenim la Sfânta Liturghie săvârșită în biserică și pe care mărturisesc că, le slujesc cu ochii închiși imaginându-mi chipurile frățiilor voastre în biserică. Sunt convins de faptul că, dumneavoastră sunteți acolo, în biserică la fiecare slujbă, alături de minunații copii care se împărtășesc. Dumnezeu să ne binecuvinteze cu sănătate, pace și răbdare în izbândă!
